Costul autostrăzii care nu este

Păcat că oficialii Mercedes nu au vrut să mai aştepte. Că au preferat autostrăzile din Ungaria. Dacă mai aşteptau câteva luni puteau vedea cu ochii lor minunea: în România se construieşte o autostradă. Premierul Călin Popescu Tăriceanu s-a dus şi el, incitat de articolele din presă, să vadă cum stă treaba.

A fost mulţumit de aceşti cinci kilometri, din cei 415 în total, terminaţi în doar cinci ani de la câştigarea licitaţiei de americanii de la Bechtel. Termenul limită pentru ceilalţi 410 este de 2013. A fost atât de mulţumit de fapt, încât a promis alocarea a 450-500 de milioane de euro de

la stat pentru proiect anul acesta. Bechtel, de cealaltă parte, susţine că au lucrat pe datorie pentru stat din mai până azi. Tonele de cerneală care au curs pe subiectul “cât costă o autostradă” s-au uscat instanta­neu şi s-au decolorat când Merce­des a spus nu. Nimeni nu poate estima câte miliarde de euro a pierdut şi va pierde România pentru că nu avem autostrăzi. Costul unei autostrăzi trebuie pus în balanţă cu beneficiile pe care le aduce. Niciun guvern român nu ar fi trebuit să privească autostrăzile ca pe un cost, ci ca pe o investiţie, cu un randament fabulos dacă ar fi să privim la dezvoltarea Portugaliei, de exemplu, care a construit mii de kilometri în 10-15 ani.

În ultimii 20 de ani, când a venit vorba de autostrăzi, şi a venit prea puţin, principala problemă a autorităţilor şi a presei a fost costul, metoda de licitaţie sau numele câştigătorului. Orice expert în infrastructură, orice investitor, din orice industrie ar fi el, ştie, mult mai bine decât guvernele României de până acum, că acest calcul se face invers: cât se pierde pentru că nu se construieşte? Câţi bani face, nu câţi îngroapă în asfalt. Vosganian a declarat joi că am putea atrage investiţii străine directe de circa 10 miliarde anul acesta. Dacă am fi avut măcar cele două coridoare europene gata în acest moment la cât s-ar fi ridicat acest nivel? Dacă ar fi fost gata de acum 10-12 ani, cum ar fi arătat acum România? Niciun oficial al guvernului nu poate răspunde, niciun analist, niciun expert financiar
.

Miliardele de euro pierdute pentru că nu avem autostrăzi nu sunt nici pe departe singurul eşec. La ele se adaugă timpul pierdut pe drumurile naţionale, judeţene sau comunale, în fiecare deplasare prin ţară. Per total, raportat la toţi şoferii, vorbim despre veacuri de aşteptare compuse din orele de stat bară la bară pe o şosea cu o singură bandă pe sens. Un expert american venit în vizită a răspuns la întrebarea “De ce nu are România autostrăzi” debordant de simplu: “Pentru voi timpul pierdut din lipsa autostrăzilor nu este la fel de important ca în statele unde acestea chiar se construiesc”.

În mod inexplicabil, miniştrii transporturilor de până acum, guvernele de până acum nu au reuşit să facă decât autostrăzi pe vorbe. Un exemplu: legea nr.71/1996 privind Planul de Amenajare
a Teritoriului Naţional, care se referă la necesitatea construirii a circa 3.000 de kilometri de autostradă.

Sună ca o glumă proastă când spui că sunt cinci kilometri noi de autostradă în România. E lăudabil că premierul a promis mai mulţi bani pentru acest proiect. Ar fi normal însă ca în loc de vorbe şi de cerneală România să toarne şi asfalt pe autostrăzi. Ar fi de dorit ca guvernele viitoare să aibă o voce unică pe politica de infrastructură mare
. Momentan, miile de maşini care stau bară la bară pe drumurile naţionale formează frecvent cozi mai lungi de cinci kilometri.

Momentan, puse cap la cap, articolele din presă despre autostrada Transilvania, botezată apoi Bechtel, depăşesc cu siguranţă cei cinci kilometri, reparaţi cu mândrie tovărăşească.